Interviu printre lacrimi, cu cel ce a simțit gustul amar al Siberiei!

Evenimentele tragediei istorice încep la 13 iunie 1941, atunci cînd Alexandra Morari (pînă la căsătorie Orac) a fost ridicată împreună cu părinții, Vasili și Agapia Orac și 6 frați și surori.

În anul 1949, Alexandra Orac, căsătorită și mamă a unui prunc de cîteva săptămîni, a fost supusă deportării repetate. Familia lui Vasile și Alexandra Morari s-a văzut grămăjoară abia în vara anului 1950, atunci cînd tatăl Vasile Morari, primind adresa de la soție, pleacă din urma lor în Siberia, pentru a-și reîntregi familia. A fost o decizie luată benevol, deoarece capul familiei nu figura în listele ,,dușmanilor” deportați. Mai multe despre această durere ne va relata chiar cel ce a simțit acest calvar.

 

Morari Victor, s. Trinca, rn. Edineț:

« Îmi spune Morari Victor Vasile, anul nașterii 1949, 11 noiembrie. Eu m-am născut în maternitatea din Edineț. A doua zi venise tata călare pe cal, să ne ia acasă, dar pe noi ne scoteau forțat din maternitate și ne urcau în polutorcă- un fel de mașini sovietice. Tata a lăsat calul la comisariatul militar, a urcat și el în mașină, ca să meargă la Bălți. Era cineva de la noi din sat, Nicută Morari, care venea în concediu din armata sovietică și tata a întors calul în sat cu acest om, tot el le-a povestit buneilor. Bunelul aștepta la poartă, bunica pregătise scăldătoarea.

Tata venise pînă la Bălți cu noi, unde îi strinse pe mai mulți din zona din nord. În noapte de 6 iulie mai fugise lumea și se ascundea, dar ei au umblat și au căutat pînă au împlinit listele. Pe noi ne-au găsit în maternitate. De la Bălți ne-au dus la închisoare la Chișinău. Tata s-a întors de la Bălți în Trinca pe jos. Apoi a venit și ne-a gasit la Chișinău la închisoare, cu traista pregătită de bunica. Nu i se dădea voie tatei să vorbească cu mama după arestare, dar tata dădea o rublă la femeia care păzea la ușă și  atunci ea îi dădea voie mamei să vină să vorbească la fereastră și mama venea împreună cu mine. Așa s-au întîlnit părinții de patru ori, apoi i s-a spus tatei să nu mai vină.

Pe un ger cumplit ne-au dus la Moscova și acolo au venit reprezentanții Crucii Roșii din Elveția și ne-au dat cîte ceva de mîncare. Mama povestea mai tîrziu, că  la Chișinău la închisoare, au plasat-o împreună cu deținute  de drept comun. Spunea că spăla pelincuțele la robinet, le scurgea și apoi le înfășura împrejurul corpului, ca să le usuce, săraca.

Pe 15 decembrie au tras un eșalon, în care au mai strîns fugari și pe un ger cumplit, ne-au urcat și ne-au dus în Siberia. Pe drum mureau copii și oameni maturi. După o lună și ceva de drum mama a scris acasă despre locul unde se afla – satul Strijachnino, raionul Tsimskii, regiunea Tjumen. Acolo în regiune mai era o femeie de la noi din sat, cu fiica născută în martie. La Trinca tatăl meu împreună cu soțul acestei femei, Dumitru Gudumac, se duceau la Cernăuți să vîndă grăunțe și să facă bani de drum. La 19 mai 1950 s-au suit ambii în tren. La sosire tata s-a întîlnit cu un om – Nicolaie Vasilache, ridicat în 1949 din raionul Dondușeni, care primise de acasă cu acel tren un sac de semințe de floarea soarelui și îi spuse tatei ,, Eu o să-ți arăt unde-i feciorul tău’’. În satul acela era o biserică, căreia i s-a dat jos crucea de pe cupolă și în loc erau puse secera și ciocanul. Gardul era din bîrne ascuțite și deasupra era un strat de sîrmă ghimpoasă. Omul cela l-a dus pe tata pînă la poarta bisericii. Eu eram acolo cu alți copii. Mama și sora ei, Domnica, erau la lucru, la construcția stației electrice, pentru că nu avea ce mînca. Tata povestea că trăiam într-un grajd de cai, unde mama și sora ei, Domnica, au iernat din decembrie pînă în mai 1950.

La 1500 de kilometri, mai la nord de la Strjachnino, din 1941 era deportată în regiunea Tjumen, pe rîul Obi, bunica Agripina (Orac) cu copiii: Victor (a.n 1924), Mihai (a.n. 1926), Dumitru (a.n. 1935) și Nicolae (a.n. 1937). Mătușa Domnica a plecat cu vaporul, pe rîul Irtysh, însoțită de NKVD- ca să nu fugă! Le-a povestit despre noi și atunci bunica a zis să venim cu toții la ei ,,că împreună vom supraviețui”. Părinții au adunat bani de drum, tata s-a dus la președinte să-l anunțe că vrea să plece să se reunească cu rudele. Președintele a sunat la NKVD, de acolo au venit doi reprezentanți și i-au însoțit pînă la vapor. Acolo la destinație i-au luat alții în primire.

La Kosari, cînd am ajuns, eu déjà țin minte cum a fost. Era un  bordei săpat în pămînt de unchii mei, au făcut sobă, lemne erau de ajuns. Bunica și femeile se înhămau și scoteau buturugile și semănau pe acel loc verzături pentru borș. Erau multe pomușoare sălbatice, era pește și vînat și așa am supraviețuit.

În Kosari trăiam în bordei, era departe de civilizație.Tata lucra la deservirea unei case de copii din satul vecin. Lucrau cu șase sănii, fiecare sanie era trasă de un cal. Vara coseau fîn, iarna tăiau lemne. Aveau armă, deoarece mergeau noaptea prin pădure, erau lupi, urși.

Ne spunea tata și mama că după moartea lui Stalin ne-au dat drumul, în 1956. Părinții au scris la Moscova, la Ministerul Justiției să ne elibereze. După ce ne-am întors nu mă primeau la școală că eram prea mic, dar pînă la urmă m-au luat și pe mine . Am umblat două săptămîni la școală, dar nu știam limba maternă, mă băteam cu elevii din școală. Eu voiam să comunic cu ei, dar ei nu mă înțelegeau și strigau la mine:

Rus, rus paparus,

De unde dracul te-a adus?

 

Și apoi altul continua:

Dintr-o fîntînă cu apă rece

Acolo dracii să te-nece!

Eu nu înțelegeam… Sunt recunoscător că învățătoarea a chemat părinții și i-a convins să mă mai țină un an acasă.

Greu ne-am integrat. Veneam acasă, plîngeam și așa a fost tot timpul. La facultate cînd m-am dus, auzeam: « они кулаки» . Am rămas cu amprente adînci în suflet, asta  nu se poate uita niciodată”.

Noi toți avem o obligațiune morală de a lua act de cele întâmplate, pentru a păstra memoria celor peste un milion de victime inocente ale unui regim străin de ocupație. În acelaș timp, trebuie să luăm aminte de lecțiile istoriei, pentru că istoria este o știință care ne oferă numeroase lecții și  învățăminte, ce ne pot fi de o mare utilitate. Este bine să le memorizăm și să ținem cont de ele, pentru că doar așa nu o să admitem repetarea unor asemenea fenomene tragice în viitor, ori, după cum bine se cunoaște, uneori istoria se repetă. Este bine ca să se repete doar evenimente și fenomene pozitive. Și aceasta depinde, în mare măsură, de noi înșine, de cei care și-au învățat temeinic lecția de istorie».

Adriana Fulga, Muzeul Ținutului Edineț

 

 

Добавить комментарий

X

Pin It on Pinterest

X