Făurar – luna care doboară iarna

 Februarie este ultima lună a calendarului roman (cu început de an la 1 martie) și luna a doua a calendarului iulian și gregorian (cu început de an la 1 ianuarie).

 Actualele nume lunare sunt de origine romane. Ele au pătruns în majoritatea limbilor de pe globul pământesc odată cu acceptarea calendarului gregorian, iar romanii obișnuiau să boteze fenomenele naturii cu numele zeităților, cărora li se închinau. Așadar Februarie este cea a lui Februus, care figurează în mitologia romană ca zeu al purificării și protector al cirezilor de vite.

 

Denumirea populară a acestei luni – Faur, Făurariu, Făurar – este legată de acei meșteri făurari, lucrători ai fierului, care pregăteau sau ascuțeau brăzdarele plugurilor în așteptarea primăverii și a aratului. Acum se încheiau, de obicei, șezătorile și odată cu ele distacțiile tinerilor din serile și nopțile lungi de iarnă. La figurat despre gerurile din luna a doua se spune deseori că ferecau apele, îmbrăcau râurile și lacurile în învelișuri dure de gheață. De aici și proverbul „Fie iarna cât de rece, numai făurar de-ar trece”.

Bătrânii spun că luna februarie a fost întotdeauna o lună capricioasă și rea. E supărată și vitregă, deoarece i s-au „repartizat” cele mai puține zile. Pe de altă parte, luna februarie este și cea care marchează începutul sfârșitului iernii: „Februarie doboară iarna” se spune în unele zone ale Moldovei, şi – dacă în februarie sunt țurțuri mari, vom avea o primăvară lungă.

Dacă noaptea de 1/14 februarie va fi senină, cu multe stele, primăvara se va lăsa mult așteptată.

Ziua de 2/15 februarie este considerată ziua întâlnirii cu vara, „întâlnirea șubei cu cămașa”. Ea arată cum va fi primăvara. Dacă în ziua respectivă e viscol mare, primăvara va fi târzie; dacă va fi o zi călduroasă, primăvara va fi timpurie și caldă. Ninsoarea în dimineața de 2 februarie prevestește o recoltă bună de cereale păioase, iar ninsoarea de după amiază – recoltă bună de porumb.

Pe 21 februarie, omul iese și se încălzește la soare. Iarna și-a pierdut puterea. Dacă în această zi va fi multă zăpadă, trebuie să ne așteptăm la inundații mari.

Anii în care februarie are 29 zile sunt considerați ani răi pentru sănătatea oamenilor și animalelor, fapt confirmat și de descoperirile științei privind influența activității solare, în cicluri, asupra a tot ce este viu.

Din înțelepciunea adunată de veacuri, omul a scos învățături volabile pentru toate timpurile.

Peisajul spiritual al satului românesc cuprindea un mare număr de sărbători religioase și populare. Ideea „întâlnirii” celor două anotimpuri se află la baza așa-numitei sărbători la ortodocși: Stretenia (de la vstrecenie – întâlnire, la slavii răsăriteni), sau Stratenia/Întâmpinarea Domnului (la români).

Baza istorică, păgână a sărbătorii despre care vorbim este următoarea: În Roma veche Februarie – ajunul Anului Nou care începea la 1 martie – era timpul purificării, ispășirii păcatelor, în special cu ajutorul focului, în preajma pornirii lucrărilor câmpenești.

În procesul formării mitologiei creștine, ideea purificării a trecut în ritualul „curățirii” Maicii Domnului în a 40-a zi după Nașterea Mântuitorului. Înlocuirea sărbătorii păgâne cu alta creștină s-a făcut cu greu, pe parcursul a două secole (V și VI), unele ritualuri păgâne pastrându-se în continuare, ajungând până în zilele noastre. De atunci, ziua întâlnirii Pruncului Iisus de către proorocul Simeon a fost numită Întâmpinarea Domnului. Astfel, „întâlnirea” celor două anotimpuri, în mitologia păgână, a devenit Întâmpinarea Domnului în mitologia creștină.

La ziua Întâmpinării Domnului poporul observă semne ce prevestesc apropierea primăverii, privind prezicerea timpului și roadei în anul respectiv, precum și unele sfaturi, rețete agronomice. Bunăoară: „La Stratenie boul calcă în omăt și bea apă din urma lui, de acum iarna  călătorește spre primăvară”. Se zice, de asemenea, că în ziua aceasta și cerbul se adapă din urma lui.

Semnal primăvăratic are și ziua lui Trifon (1-14 februarie), căruia în popor i se mai spune Tatăl lăcustelor, Trifonul viermilor, precum și supranumirii apărute deja în epoca creștinismului – Trifon cel Nebun, Trifon Nebunul, ș.a.

S-a constatat că la baza sărbătorii acesteia s-a aflat cultul străvechiului zeu al naturii și roadei la traci – Sabazius, care mai târziu apare cu numele Trifon. În mitologie el este ocrotitor al lanurilor în toată peninsula Balcanică și apare zugrăvit ținând în mână un cuțit pentru curățitul viilor și livezilor (activitate care începe în perioada respectivă).

Totuși, tradițiile ce s-au mai păstrat vorbesc despre faptul că ziua de /114 februarie pune începutul perioadei de trecere treptată la anotimpul primăverii. În ziua aceasta barbații observă semne ce prevestesc apropierea multașteptatului anotimp: „cum va fi roada?”

Se zice: „Dacă în ziua de sfântul Trifon nu este omăt, se va pune, iar dacă este omăt se va sparge( se va topi)”.

„Dacă la această sărbătoare ninge, anul va fi cu roadă bogată”.

„Dacă curge din streșină la Trifon, anul urmează să fie ploios”.

Februarie supărat că calendarul i-a răpit o zi-două din veșmântul lui, a hotărât să fie mai dur, cu zile mai geroase, dar pline de sărbători creștine și populare.

Galina Botnariuc, muzeograf secția Arta Populară Muzeul Ținutului Edineț

 

 

 

Добавить комментарий

X

Pin It on Pinterest

X